Intr-un colt al universului dispersat in nenumarate sisteme solare sclipitoare, a fost odata o stea pe care animalele inteligente au inventat cunoasterea. Acesta a fost cel mai arogant si mincinos minut al „istoriei lumii”, dar cu toate acestea, a fost doar un minut. Dupa cateva respiratii ale naturii, steaua s-a racit si a inghetat, iar animalele inteligente au fost sortite pieirii. S-ar putea sa inventam o astfel de fabula si totusi inca nu ar fi ilustrat in mod adecvat cat de mizerabil, cat de umbros si de tranzitor, cat de lipsit de scop si arbitrar este intelectul uman in natura. Au existat eternitati in timpul carora acesta nu a existat. Si cand totul se va termina cu intelectul uman, e ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Caci acest intelect nu are nicio misiune suplimentara care sa-l conduca dincolo de viata umana. Mai degraba, este doar uman, si doar posesorul si cel care il naste il ia atat de mult in serios, ca si cum axa lumii s-ar fi rotit in interiorul lui. Dar daca am putea comunica cu musca, am afla ca si ea zboara prin aer cu aceeasi solemnitate, ca se simte centrul zburator al universului in sine. Nu exista nimic atat de condamnabil si de lipsit de importanta in natura incat sa nu se umfle imediat ca un balon la cea mai mica adiere a acestei puteri de cunoastere. Si, asa cum fiecare portar vrea sa aiba un admirator, la fel si cel mai mandru dintre oameni, filosoful, presupune ca vede din toate partile ochii universului focalizati telescopic asupra actiunii si gandirii sale.
Este remarcabil faptul ca acest lucru a fost adus de intelect, care a fost cu siguranta alocat acestor fiinte cele mai nefericite, delicate si efemere doar ca un dispozitiv pentru retinerea lor un minut in existenta. Mandria legata de cunoastere si simtire se aseaza ca o ceata orbitoare asupra ochilor si simturilor oamenilor, inselandu-i astfel cu privire la valoarea existentei. Caci aceasta mandrie contine in sine cea mai magulitoare estimare a valorii cunoasterii. Inselaciunea este cel mai general efect al unei astfel de mandrii, dar chiar si cele mai particulare efecte ale acesteia contin in sine ceva de acelasi caracter inselator.
Ca mijloc pentru prezervarea individului, intelectul isi desfasoara puterile principale prin disimulare, care este mijlocul prin care se prezerva indivizii mai slabi si mai putin robusti – de cand li s-a refuzat sansa de a lupta pentru existenta cu coarnele sau cu dintii ascutiti ai fiarelor de prada, Aceasta arta a disimularii atinge apogeul la om. Deceptie, magulire, minciuna, inselaciune, vorbire pe la spate, ridicarea unei fatete false, trairea intr-o splendoare de imprumut, purtarea unei masti, ascunderea in spatele conventiei, jucarea unui rol pentru ceilalti si pentru sine – pe scurt flacara desertaciunii este atat de mult regula si legea in randul oamenilor, incat nu exista aproape nimic care sa nu fie mai putin de inteles decat modul in care ar fi putut aparea printre ei un impuls cinstit si pur de adevar. Sunt profund scufundati in iluzii si in imagini de vis; ochii lor doar aluneca pe suprafata lucrurilor si vad „forme”. Simturile lor nu duc nicaieri la adevar; dimpotriva, sunt multumiti sa primeasca stimuli si, ca sa zicem asa, sa se angajeze intr-un joc bajbait pe spatele lucrurilor. Mai mult, omul se lasa inselat in visele sale in fiecare noapte a vietii sale. Sentimentul sau moral nu face nici macar o incercare de a preveni acest lucru, in timp ce se presupune ca exista oameni care au incetat sa mai sforaie prin puterea vointei. Ce stie de fapt omul despre sine? Este, intr-adevar, vreodata capabil sa se perceapa complet, ca si cum ar fi asezat intr-o vitrina luminata? Nu-i ascunde natura cele mai multe lucruri – chiar si in ceea ce priveste propriul corp – pentru a-l inchide si a-l bloca intr-o constiinta mandra si inselatoare, departe de colacele intestinelor, de curgerea rapida a fluxului sanguin si de tremuraturile complicate ale fibrelor! A aruncat cheia. Si vai de curiozitatea fatala care ar putea avea intr-o zi puterea de a privi afara si in jos printr-o crapatura a camerei constiintei si apoi sa suspecteze ca omul este sustinut in indiferenta ignorantei sale de ceea ce este nemilos, lacom, nesatabil si ucigas – ca si cum ar fi atarnat in vise pe spatele unui tigru. Avand in vedere aceasta situatie, de unde ar fi putut veni din lume impulsul catre adevar?
In masura in care individul doreste sa se mentina impotriva altor indivizi, in circumstante naturale, el va folosi intelectul in principal pentru disimulare. Dar, in acelasi timp, din plictiseala si necesitate, omul doreste sa existe social si cu turma; prin urmare, el trebuie sa faca pace si se straduieste in consecinta sa alunge din lumea sa cel putin cel mai flagrant bellum omni contra omnes. Acest tratat de pace aduce in urma sa ceva ce pare a fi primul pas catre dobandirea acelui adevar nedumeritor: pentru inteligenta, ceea ce va conta ca „adevar” de acum inainte este stabilit. Adica, este inventata o denumire uniforma valabila si obligatorie pentru lucruri, iar aceasta legislatie a limbajului stabileste, de asemenea, primele legi ale adevarului. Caci contrastul dintre adevar si minciuna apare aici pentru prima data. Mincinosul este o persoana care foloseste denumirile valide, cuvintele, pentru a face ca ceva ireal sa para real. El spune, de exemplu, „sunt bogat”, cand desemnarea adecvata pentru starea sa ar fi „sarac”. El foloseste in mod gresit conventiile fixate prin intermediul substitutiilor arbitrare sau chiar inversarii numelor. Daca face acest lucru intr-un mod egoist si, mai mult, daunator, societatea va inceta sa aiba incredere in el si, prin urmare, il va exclude. Ceea ce oamenii evita prin excluderea mincinosului nu este atat frauda, cat faptul ca a fost afectat prin frauda. Astfel, chiar si in acest stadiu, ceea ce urasc nu este in esenta inselarea in sine, ci mai degraba consecintele neplacute si urate ale anumitor tipuri de inselaciune. Intr-un sens restrans in mod similar, omul nu vrea acum altceva decat adevarul: doreste consecintele placute ale vietii, care sa ii prezerve viata. El este indiferent fata de cunoasterea pura care nu are consecinte; fata de acele adevaruri care sunt posibil daunatoare si distructive, el are chiar inclinatii ostile. Si, in plus, ce se intampla cu aceste conventii lingvistice? Sunt ele probabil produse ale cunoasterii, adica ale simtului adevarului? Denumirile sunt congruente cu lucrurile? Este limbajul expresia adecvata a tuturor realitatilor?
