La sfarsitul anului 1959, in lagarul de la Salcia si prin „coloniile“ – satelit: Stramba, Stoenesti, Bandoiu se aflau mii de detinuti politici; nu se stie cu exactitate cati, putem doar sa banuim . Alti circa 1.200 de dusmani ai poporului isi tarau zilele pe bacurile Kastro, Gironde si Yser. (Despre Periprava, lagarul din Delta, exista cateva date oficiale: in mai 1959 – 1.800 de detinuti, in 1962 – 2.509.)
La Salcia si in imprejurimi trudeau la dig ori sapau canale de irigatie indivizi periculosi precum I.D. Sarbu, Sergiu Al-George, Al. Ivasiuc, Florin Pavlovici, dramaturgul Paskandi Geza, Mihai Ursachi, Matei Boila, anglistul Mihai Radulescu, istoricii Alexandru Zub, Dumitru Vacariu, Mihalache Brudiu; alti ciumati precum Ovidiu Vasilescu, Max Banus, actorul Mitica Popescu, baritonul Stefan Vasile, tenorul Ion Popescu-Loredan, sclipitorul Gaby Michailescu, impresarul Mariei Tanase, invatatul preot ortodox Gheorghe Chiriac (doctorat cu Karl Jaspers), osandit la 15 ani fiindca ii daruise un palton unui fugar, li se alaturau in mareata opera de construire a celei mai bune dintre lumile posibile. Celebrul memorialist Ion Ioanid va veni, impreuna cu doctorii Miltiade Ionescu si Emil Capraru, mai tarziu.
Cat a durat epuizanta munca la dig, banditii – hraniti de administratie cu ciorba de muraturi in alternanta cu zeama de ceapa putreda, plus un sfert de chil de paine pe zi, si zdravan batuti seara in poarta lagarului daca nu faceau norma, de fapt de nefacut – nu se puteau gandi la conferinte in baraca ori la invatat limbi straine. Roaba si harletul anihilasera interesul pentru cultura, pentru invatare, atat de detestat de comandantul hotoman Malangeanu, un interlop sadea , si de caralii dintre care unul singur, o glorie a tagmei, sergentul-major Grecu, stia sa numere din cinci in cinci fara sa se poticneasca, stiinta esentiala pentru numaratul la apel sau la plecarea la munca.
Prin octombrie ’60, o puternica epidemie de febra tifoida a lovit populatia lagarelor din Balta. Nici nu se putea altfel, e chiar de mirare ca nu izbucnise mai inainte. La Salcia, unde apa se aducea cu o saca – doua butoaie gigantice, trase de boi manati de nenea Avadic, un taciturn de etnie necunoscuta – singura sursa era Dunarea Moarta, o derivatie a fluviului. Apa mizerabila, tulbure, cu filamente suspecte. Pe Dunarea Mare, la Luciu-Giurgeni unde era ancorat imensul bac Gironde, apa parea mai limpede – dar era infestata de bacili de febra tifoida si de farame infinitezimale din dejectiile aruncate de pe vapoarele care treceau prin partea locului. A aparut si leptospiroza, boala despre care medicii detinuti stiau doar ca ultimele cazuri fusesera inregistrate spre sfarsitul secolului al XIX-lea, in Sicilia. Cum, necum, s-a auzit „afara“ si O.M.S. – la care Romania comunista aderase – s-a scandalizat si a cerut explicatii. Cum partidul nu gresea nicicand, vinovatii au fost cautati in cuibul de paraziti de la Serviciul Medical al Directiei Penitenciarelor, trimisi sa bata Balta cu pasul, sa-i gaseasca pe bolnavi si sa-i izoleze.
