Nimeni nu pare sa stie sau sa-si mai aminteasca de cel ce-a fost desemnat de catre istorici drept cel mai mare accident feroviar din Braila. Dovada mai sta o cruce pe care sunt inscriptionate cateva zeci de nume, reprezentand o mica parte din victimele Tragediei de la Podul Brailita din ’44. Doar 46, din cei peste 300 de morti, au fost identificati.
Am plecat pe urmele dezastrului care era sa stearga Braila de pe harta. Am luat la pas cimitirul Sfanta Maria. Aici am aflat ca a existat o groapa comuna in care victimele, sau ceea ce a ramas din ele, au fost ingropate. Astazi, aceasta nu mai exista. Locul cu atata incarcatura istorica, dovada tragediei aproape uitate, a fost parcelat si concesionat locuitorilor din zona. La aproximativ 1 km distanta, in cimitirul Brailita, am gasit ultima ramasita, SINGURA MARTURIE A CARNAGIULUI, o cruce veche cu o inscriptie stearsa, care mai aminteste de mortii nimanui.
Totul s-a petrecut in urma cu aproape 80 de ani. Era vara lui ’44. 27 si 28 august mai precis. Armata germana se retragea. Un tren cu provizii si munitie, lasat de nemti, a fost atacat de locuitorii legendarului cartier Brailita. O capcana a mortii, abandonata de nemti pe calea ferata, de la pod, pana jos, in port. Peste 350 de braileni au murit si au existat pagube imense la infrastructura feroviara.
Scriitorul brailean Ioan Munteanu, in volumul „Stradele Brailei” (Editura Ex Libris, 2009) reconstituie, pe baza mai multor documente si declaratii ale martorilor, momentul catastrofei feroviare, care ar fi cam a doua din istoria Romaniei, dupa cumplitul accident de la Ciurea (Iasi), in care au murit 1.000 de oameni. Autorul mentionat, consemneaza ca, pe 27 august 1944 (dupa cum rezulta din adresa Prefecturii catre comandantul garnizoanei si prim-procurorul Tribunalului), locuitorii din orasul Braila si din comuna suburbana Brailita au devastat cele zece vagoane ale unui tren german incarcat cu arme, munitii si provizii. Oamenii, epuizati de frica si neodihniti din cauza alarmelor antiaeriene si, mai ales, infometati, au luat cu asalt vagoanele abandonate pe calea ferata. Initial au fost furate proviziile alimentare din vagonul destinat garzii trenului precum si o parte dintre efectele militare ce putea fi convertite in haine civile (uniforme, lenjerie de corp, bocanci etc).
Oamenii au furat pana si lazile de munitie, imprastiind cartusele si obuzele peste tot. De asemenea, sacii din matase si din bumbac folositi pentru depozitarea prafului de pusca si a capselor pirotehnice au fost si ei furati. Apoi, au fost furate armele de infanterie si o parte din munitie, dupa care jaful a aluat aspecte halucinante.
La un moment dat, pe fondul nebuniei, pe 28 august, o scanteie a aprins praful de pusca imprastiat peste tot si a declansat dezastrul. Incidentul s-a petrecut pe o linie secundara, pentru uz industrial, care lega Portul Braila de linia principala, undeva intr-o vale dintre cimitirul Sfanta Maria si cartierul Brailita. Focul s-a extins rapid la intreg sirul de vagoane care, fiind din lemn, s-au aprins ca niste torte, iar in scurt timp proiectilele si cartusele imprastiate peste tot au inceput sa explodeze, dand nastere unei catastrofe. Tragedia de la Podul Brailita din ’44.
O martora oculara citata in volum, doamna Valeria Ursan, povesteste despre inhumarea celor omorati, intr-o groapa comuna din cimitir, si despre slujba facuta de catre preotul Noaptes si dascalul Tache, ambii de la biserica „Sf. Ioan”. In marturia sa despre eveniment, Valeria Ursan, care pe atunci avea 17 ani, povesteste ca a auzit bubuiturile, iar niste schije au trecut pe la urechile sale. “Cand s-au potolit lucrurile, am venit la pod si am vazut sus, pe dealuri, sinele incolacite ca niste serpi. Am vazut oameni fugind, pe una dintre vecine care isi tinea mama infasurata intr-un ceasaf din care atarna carne si piele (…). Cand m-am apropiat de vagoane, am vazut niste lucruri subtiri si negre. Eu am crezut ca sunt bombe, dar erau trupuri umane. Atat mai ramasese din ei”
Valeria Ursan a refacut, cu lacrimi in ochi, drumul pana la locul in care victimele, infometate si epuizate de razboi, si-au gasit sfarsitul: “Pe aici urcau oameni cu targi improvizate care carau trupuri umane si le aduceau in cimitir. Aici era o groapa mare, iar preotul Noaptes avea cadelnita in mina si dascalul Tache, un registru in care numerota mortii si aia ii aruncau acolo”. Din toata invalmaseala de atunci, din toate numele pe care rudele celor morti le strigau, peste ani, doar unul singur si-l mai aduce aminte : “Maria lui Fringheru”, relateaza blogul http://valeriaursan.blogspot.com/
